Picioarele noastre vor sta în porțile tale, o, Ierusalime. Ierusalimul este zidit ca un oraș strâns unit.
(Psalmul 122:2-3)
Păzește-ți piciorul când intri în Casa lui Dumnezeu și apropie-te mai degrabă ca să asculți, decât să aduci jertfa.
(Eclesiastul 5:1)
„M-am îndrăgostit de acest oraș deodată, dar...” – frază urmată de o pauză stânjenitoare. Acest lucru se întâmplă adesea oamenilor când vin pentru prima dată la Ierusalim. Pentru mine, nu a fost dragoste la prima vedere și nici la a doua. Orice s-a născut, a apărut mai târziu, și nu a fost dragoste, ci ceva diferit, mai acut și mai puțin definit. Nici măcar nu sunt sigur dacă cuvântul „dragoste” se aplică acestui loc; cel puțin nu în sensul obișnuit, elevat al acestui cuvânt. Altceva decât dragostea se află aici. Nu oricine are norocul de a experimenta acest sentiment straniu de alteritate, dar dacă ești suficient de norocos... Deși „noroc” nu este nici el cel mai potrivit cuvânt; cuvintele sunt de puțin folos atunci când vorbim despre acest oraș. Și nici nu este un oraș în sine. Mai degrabă, este un nod deznădăjduit și încâlcit de pasiuni umane. Sau, poate, reflectarea lor într-o oglindă. Sau cordonul ombilical care conectează ceea ce este aici cu ceea ce nu este aici. Nu știu.
Acest oraș își pune amprenta asupra fiecăruia în mod diferit. Totul depinde de felul în care ajungi la el și de scopul vizitei. Cineva mai puțin norocos va vedea pur și simplu străduțele zgomotoase și întortocheate, pereții dărăpănați ai caselor și pietrele arse de soare. Un altul, după ce va fi vizitat într-o zi sau două toate obiectivele turistice obligatorii, va bifa căsuța „Am fost aici” și va alerga mai departe. Altcineva va intra în acest oraș absolut convins că el este singurul care deține adevărul. Va merge cu capul sus, fără să observe pe nimeni în jur. Cel mai probabil, nici el nu va avea noroc. Ierusalimul nu este un loc în care să intri în acest fel. Acesta nu este locul în care să te muți dintr-un punct în altul, de la o cupolă la alta, alegând ruta cea mai scurtă și scurtând drumul. Nu există rute drepte sau scurtături aici, deloc...
Această expoziție este o încercare de a ne opri și de a încerca să dăm un sens lucrurilor pe lângă care am putea trece pe stradă fără să le observăm. De a privi în ochii oamenilor pe care îi întâlnim întâmplător, pentru o clipă scurtă. De a auzi liniștea unui bazar oriental. De a surprinde acel punct în care religia se oprește și începe credința. Este o încercare de a simți Orașul care este mult mai mult decât un simplu oraș. Dar în niciun caz nu este o încercare de a opri clipa trecătoare. O clipă nu poate fi oprită sub nicio formă; depinde de tine să te oprești și să încerci să asimilezi în liniște acest moment evaziv.
